despre prietenie

Un gând despre prietenie

Precum totul. Prietenia se naşte precum totul. Ea trebuie îngrijită, alimentată, hrănită, alintată. Prietenia are nevoie de atenţie. Nu de atenţii. Cum să îmi fie mai uşor să vă scriu acest articol dacă nu gândindu-mă eu însumi la cei mai buni prieteni ai mei?! La fel ca şi roua din străveziul cerului gândurile mi se formează metafizic şi metempsihotic, gânduri ce îmi hrănesc mintea. Prietenii mei sunt aceia care mă definesc, ei sunt gândurile mele frumoase, trăirile mele de basm întro lume cât se poate de reală. Condiţia fundamentală pentru a avea oameni apropiaţi, în care să ai maximă încredere este ca ei să fie cât mai puţini ca număr. Creşterea numărului de prieteni duce la scăderea calităţii lor, duce la înstrăinarea de ei, la alterarea relaţiilor interpersonale intime in diafanul lor. Eu, la rândul meu sunt prieten, frate, fiu, iubit. Responsabilităţi de o mare anvergură în Universul pe care mi-l creionez mie însumi. Eu, la rândul meu am nevoie şi nu pot trăi fără prieteni, ei sunt chinul si extazul meu.
Esenţa oarecum de îmbogăţire şi de oxidare a relaţiei mele cu apropiaţii mei este respectul. Respectul reciproc între preteni duce mai departe la închegarea, formarea, creearea unei extraordinar de frumoase relaţii de prietenie. Bunul mers al acestei relaţii nu poate fi decât fructul, rodul unei implicări de aceeaşi natură şi măsură în special, o simbioză între oameni, generatoare de vieţi şi trai liniştit. Oricât ar părea de nepământean ceea ce scriu eu aici, acestea sunt chiar exemple din viaţa cotidiană. O prietenie dezinteresată, născută din simpla chimie ce se formează între oameni e minunea de care are fiecare om nevoie. Vă întreb şi vreau să vă răspundeţi în gând, cât de mult ţineţi la oamenii care vă înconjoară?

Dragului meu prieten Silviu Laţcu